Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 7 februarie 2015

Dabada si Nubanu - 1978 de Gica Iutes

Revista copilariei anilor '75 - '80

A fost una din carticelele copilariei mele. Ca si a altora de varsta mea prin anii '70 - '80. 

Asa era pe atunci. 
    
Dabada si Nubanu - 1978
Dabada si Nubanu - 1978
Ne bucuram de o bucatica de culoare chiar daca ea venea dintr-o carte de copii care astazi ar starni doar chicote copiilor nostri – generatie in simbioza perfecta doar cu internetul, telefonul mobil, si zecile de programe tv, etc.
   
Pentru noi, acum adulti - pe atunci copii, un singur cuvant sau un singur nume din carte creea in mintea de copil de pe atunci un intreg univers.

Dabada si Nubanu erau doua nume universale ale unei singure persoane. Eu – copilul. Eu vreau (Da, ba da!) si nu vreau (Nu, ba nu!) si optiunile depaseau realitatea mental. 
   
Visam noi insine mai mult si visam cu adevarat lucruri nemaivazute. Si vremurile nu erau deloc roz si lipsurile erau pentru multi singura realitate zilnica.
   
Nu am uitat cum se cheama aceasta carte:
.
Dabada si Nubanu
.
Aceste nume, unul afirmativ si unul negativ, au fost cel putin pentru mine pentru mult timp pe atunci, doua nume pline de substanta, numele unor eroi ai zilei, ca si cum ai spune Decebal si Sultanul ... :))
. 
Dar nu am stiut cine a scris-o, sau cum mai arata toata povestea din aceasta carte. Am cautat-o pe net cu mici sperante sa mai gasesc ceva despre ea. 
.
Am ramas uimit sa vad ca nu eram singurul copil care a indragit si a crescut cu aceasta carticica, naiva in felul ei.

Povestea gasirii ei dupa zeci de ani:


As continua cu povestea mea dar nu cred ca ar interesa prea mult.

Astazi ca am recitit-o, mi-am adus aminte de atatea lucruri incat pentru minute bune am putut sa retraiesc bucuria de a mai fi copil, chiar si cu mintea.

Cautand pe Goagle, am vazut pe un blog, http://... /din-copilarie.html, se discuta despre aceasta carticica. . Un "roman cu cei mai mici" cum se si prezinta cartea pe pagina 3, dna S., al carei blog este cel de mai sus putin, a trimis altei persone un mail cu carticica xeroxata. .

N-am putut sa ma abtin si am rugat-o pe doamna in cauza sa imi trimita si mie pe mail "Dabada si Nubanu", si astfel azi (18 ianuarie 2013) am putut intra prin bunavointa dnei S. in posesia a nu mai putin de 80 de pagini cat are romanul cu cei mai mici... .

Iat-o aici, reusind sa o reconstruiesc intr-un format virtual/digital, sa o am "la indemana":




Pe blogul dnei S. este o poveste a amintirilor domniei sale legate de "Dabada si Nubanu", si imi permit sa adaug povestea dansei aici care este pentru mine cel putin o evocare nostalgica, plina de gingasie, naivitate inginua a copilariei pline de naturalete a acelor vremuri mai ales in familile in care erau doi la parinti, ca si mine ca si dna S.: “vineri, 22 ianuarie 2010.

Din copilarie
- Tot esti tu mai “clasica”, povesteste-ti amintirile din copilarie.
Este raspunsul dat de sor-mea cand am intrebat-o daca ar vrea sa scriu despre ceva anume.
.
(M-a denumit “clasica” pentru ca am refuzat sa merg la coafeza ei avangardista, careia ii place sa tunda lasand in urma tepi zburliti. Sau cel putin asta am inteles eu.
.
Si da, ati dedus bine: tot nu m-am tuns.
.
E prea ger acum si cum nu mi-am luat caciula inca … ma mai ajuta coama sa nu-mi inghete sinapsele). Am obiectat eu ca e prea de demult, a trecut mult timp si memoria mea e in tratament cu Ginko Biloba, dar asta a ramas.
.
Culmea e ca intreband-o ce-si mai aminteste ea, mi-a pomenit de aceleasi lucruri pe care le aveam si eu in minte. Respectiv cum jucam fotbal (sau handbal) pe holul apartamentului cu o minge galbena, cu buline rosii.
.
De cate ori eram eu portar era imposibil sa nu calc pe perdeluta si sa nu daram in acest fel galeria (din lemn, destul de grea, dar nu-mi amintesc sa fi cazut vreodata pe mine astfel ca sa provoace leziuni).
.
Sor-mea era cea care o aseza apoi la loc, atat cat sa stea pana cand mama sau tata sa aiba treaba in zona si sa le cada si lor in mod natural, adica fara a banui ca era si mana noastra pe acolo.
.
A doua intamplare o produceam cu o prietena foarte buna si consta in pandirea trecatorilor in scopul udarii temeinice. In lipsa de trecatori lasam sa cada apa pe copertina metalica de la bucataria doamnei de la etajul 1, care avea o voce deosebit de stridenta si care de fiecare daca se lasa provocata si striga inevitabil “Nu mai arunca!”
.
Dupa aruncarea apei, fugeam in casa distrandu-ne copios. Doua esecuri am avut: unul cu doamna de care ziceam, care a iesit la alt geam ca sa poate vedea cine e faptasul; nu s-a lamurit, ca s-a induiosat vazandu-ne pe noi la geam, 2 fetite cuminti care admirau peisajul si care nu aveau nici cea mai vaga idee despre ce apa era vorba.
.
Banuiala a cazut pe “golanul” de la 9, si noi am lasat-o acolo. al doilea esec a fost tot cu o doamna, batrana, pe care aveam noi, copiii, pica, pentru ca le spunea tot timpul parintilor ce prostioare faceam.
.
Doamna in cauza, in loc sa-si urmeze linistita drumul, dupa ce si-a incasat ratia de apa pe care i-o harazisem, (ceva mai consistenta ca in alte cazuri, avand in vedere antecedentele ei) s-a ascuns dupa o tufa, si cand am revenit noi la post ne-a luat in primire, aruncandu-ne niste vorbe pe care le-am uitat intre timp :).
.
Apoi a facut ce stiam noi ca va face: ne-a spus parintilor, care asa au aflat cu stupoare cum ne petreceam dupa-amiezele.
.
Privind acum, din perspectiva adultului, intamplarile copilariei nu mi se mai par amuzante. Pana acum roata nu s-a intors sub forma vreunei cani de apa aruncate in capu-mi, de la etaj. Nu ca ar fi timpul trecut … sa vad si eu cam ce simteau victimele mele.
.
Si tot din perspectiva maturitatii pe care se presupune ca am dobandit-o intre timp, constat ca am fost un copil fraier: daca ai mei nu vroiau sa-mi faca vreo pofta sau cine stie ce alta suparare imi pricinuiau, imi luam scaunelul (unul rosu) si mergeam cu el in debara, unde, stand pe intuneric, asteptam sa vina cineva sa ma impace.
.
Ma impacam singura dupa ce ma lamuream ca degeaba astept. Pai ce-si poate dori mai mult un adult? Ce poate fi mai linistitor decat un copil care se auto-exileaza, in loc sa se smiorcaie si sa se dea cu fundul de pamant pana obtine ce vrea?
.
Sor-mea in schimb era diplomata: cand ne punea mama sa facem ceva ea niciodata nu refuza, cu o voce vesela si entuziasta dadea replica: “Imediat fac!” , si isi vedea apoi linistita de treburile ei. Imediatul putea sau nu sa se mai si produca. Ramanea insa prima impresie: aceea de bunavointa nemarginita!
.
Eu in schimb bombaneam inca inainte de a se termina formularea cerintei si continuam pana ma obisnuiam cu ideea. Apoi, de obicei, treceam la treaba. Care nu mai conta prea mult, avand in vedere preludiul prestat.
.
Si pentru ca sor-mea pare sa fi uitat de teroarea pe care o exercitam asupra ei, i-o reamintesc cu placere:
.     Imi placea mult sa-mi citeasca, stateam lungita langa ea si ma uitam, din profil, cum isi misca buzele in timp ce citeste si imi imaginam intamplarile.
Cartea din poza, “Dabada si Nubanu” de Gica Iutes, era favorita mea.
. Si acum imi este foarte draga, am tinut-o pentru mine (sunt chiar tentata sa dau un citat din ea :)).
Cartea aceasta, alaturi de “Povesti cu zane” de Contesa de Segur (in special “Ursulet”) si de “Califul si cadiul” din “Povesti nemuritare” mi-au luminat copilaria.
. N-am uitat nici de discurile pe care le ascultam la pick-up, toate pline de povesti frumoase, interpretate cu intonatie de actori.
. Imi mai amintesc despre camera “buna” de la mamaia, de la tara, camera care statea mereu incuiata si in care aveam foarte rar acces. Si cand intram ma mira mirosul placut de acolo (de plante uscate) si semiintunericul, care o facea si mai misterioasa.
. Mai sunt multe de povestit, dar m-as lungi mult prea mult … “
.
Sfarsit
. by Tataie :      
Sa fiu sincer, sunt copii de 5-6 ani care deseneaza mai fain ca in carticica si nu mai spun ca pe computator copii de 10 - 12 ani fac grafica Manga sau 3D de-ti sta ceasul.
.
Iar in ceea ce priveste naratiunea cu fabulosul domn Cataif, transpunand in anii 2015 cand monstri neinchipuit de sangerosi si feroce ca personaje de poveste si eroi cu superputeri plini de skill-uri ar creea story-uri de Best Seller-uri la fiecare minut daca am raporta asta la anii 70 - 80 (moama , suna de parca as vorbi de Epoca de Piatra :D ... )     . Am avut norocul unei biblioteci in casa in acea vreme cu cateva mii de titluri, parintii mei avand aceasta pasiune.  . In timp aveam sa le citesc pe toate si pe unele chiar de 3-4 ori, iar apoi, peste cativa ani, m-am indreptat si eu spre propria mea biblioteca. . Dar singura carte pentru care nu luam chelfaneala daca mazgaleam ceva pe dansa, era chiar aceasta carticica! :D
.   Pentru noi cei trecuti la varsta frageda prin acele vremuri ('70 - '80) cand totul avea alta substanta, aceasta carticica este un Best Seller. . Nu neaparat prin dansa-cartea ca valoare literara, ci pentru ca tocmai aceasta carticica a fost contemporana cu live-ul amintirilor noastre cele mai frumoase din copilarie.     . Fie ca a fost povestea, fie dl Cataif, fie contrastele lui Dabada si Nubanu, fie mazgalelile de pe fiecare pagina, uite ca dupa 35 de ani am cautat-o dintre cateva sute de titluri dragi mie si mai ales am gasit-o printr-un alt copil al acelor vremi, dna S. . Va multumesc Doamna S. ca ati lasat copilul din Dv sa redea dupa atatia ani unui alt copil din acei ani - o amintire de suflet.
. Ma inclin.