 |
| Paris, pe strada |
... Dau peste o poveste frumoasa, ma intristeaza, dar ma si face sa zambesc.
Asa patesc cand ceva reuseste sa treaca de bariera ca un zid catre sufletul acelui personal eu.
Cand vad alt spirit din lume care din vanator devine vanat prin propria vointa, in fata miracolului vietii.
Da, este o poveste despre povestea vanatorului de suflete, dar este si despre sufletul acestuia …
Putin mai mult ca niciodata…
Putin mai mult ca niciodata…
Cel care constientizeaza sindromul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte - intelege falsa nadejde sa fie el, unul care sa scape intr-un final.
... Realizeaza ca bonus si ca vesnicia are timp sa faca din acest sindrom unul cu un final implacabil, oriunde, oricand … acelasi !
... Realizeaza ca bonus si ca vesnicia are timp sa faca din acest sindrom unul cu un final implacabil, oriunde, oricand … acelasi !
Doar ca ... speranta ii ramane doar fotografiei.. ca a celei de fata ... care are singura meteahna: .... este unica!
Si mai are culmea ... - are singura puterea sa treaca peste vremea oricarui om, catre idealul inventat de acesta: vesnicia...
Si mai are culmea ... - are singura puterea sa treaca peste vremea oricarui om, catre idealul inventat de acesta: vesnicia...
Ploaie de vară pe obraz
Va fi vorba despre ceva ce nu s-a întâmplat.
Despre care pot povesti însă oricând la fel de viu, ca şi când aş privi acea fotografie nefacută.
O poveste despre o doamnă necunoscută şi atât de specială.
O poveste despre o doamnă necunoscută şi atât de specială.
Paris, stradă, plimbare fără direcţie dar cu simţuri ascuţite, în căutarea subiectului “întâmplator”.
Merg privind înainte, o văd cu coada ochiului.
Mă opresc.
Stă într-un scaun …
Merg privind înainte, o văd cu coada ochiului.
Mă opresc. Stă într-un scaun …
Subiect facil, îmi zic.
Nu mă vede, trag cateva cadre cu teleobiectivul.
Nu mă vede, trag cateva cadre cu teleobiectivul.
Mă vede.
Wow, stai sa vezi ce poză fac de aproape, schimb cu 20-ul şi mă duc exact lânga ea, mă aşez undeva jos şi trag – văd poza în cap, o am, e a mea – îmi zic eu.
Se uită spre mine şi pare contradictoriu de fragilă dar şi aprigă.
Se uită spre mine şi pare contradictoriu de fragilă dar şi aprigă.
Mă apropii încrezător, mă apropii să înşfac, să forţez, să profit.
Mă apropii, o văd din ce in ce mai bine, o privesc, imaginea vag conturată începe să se deseneze cu linii clare, identific o stare care miscă fluturi, percep acum detalii invizibile de acolo de unde mă aflam acum 10 secunde.
Mă apropii, o văd din ce in ce mai bine, o privesc, imaginea vag conturată începe să se deseneze cu linii clare, identific o stare care miscă fluturi, percep acum detalii invizibile de acolo de unde mă aflam acum 10 secunde.
Siguranţa pasului începe să se transforme în pas abia călcat. Ajung lânga ea fără să mai ştiu ce am de făcut.
Priveşte intens, pe lânga mine, mereu pe lânga mine.
Sunt înalt pe lânga ea, aşezată.
Aparatul şi mâna cad pe lânga corp, refuză să agreseze ceea ce descopăr de aproape.
Stau şi mă uit la ea, ea pare să caute fiecare fir de lumină şi pare să soarbă razele cu o poftă care crează un curent invizibil pe langă mine.
Stau şi mă uit la ea, ea pare să caute fiecare fir de lumină şi pare să soarbă razele cu o poftă care crează un curent invizibil pe langă mine.
Încerc să încropesc un soi de mesaj prin care să mă asigur ca am permisiunea să-i fac poza de aproape, visată.
Nu pot, în plex simt un stol braunian.
O văd acum clar, îmbrăcata în negru, o distincţie regală în felul în care stă acolo, în pragul intrării.
Nu pot, în plex simt un stol braunian.
O văd acum clar, îmbrăcata în negru, o distincţie regală în felul în care stă acolo, în pragul intrării.
Nu mai ştiu de ce sunt acolo, simt că trebuie să mă retrag în vârful degetelor.
Îi şoptesc :
Îi şoptesc :
-“Vous êtes très belle, madame!…”.
Fără să se uite la mine, mereu pe lângă mine, o lacrimă imensă i se conturează în colţul ochiului drept.
-“In english, please…”, imi şopteşte, privind mereu spre cer, pe lânga mine.
Nu mai eram acolo.
Nu mai eram acolo.
-“You are absolutely beautiful…”, ii şoptesc aproape dintr-un reflex contemplativ.
Lacrima ei atinge acel punct de maxim gravitaţional şi se sparge pe obraz, în jos.
Fac cea mai adâncă reverenţa şi imi retrag paşii.
Plec… o privesc. Ea priveşte cerul. Am impresia că nu m-a văzut deloc în acel rastimp.
Fac cea mai adâncă reverenţa şi imi retrag paşii.
Plec… o privesc. Ea priveşte cerul. Am impresia că nu m-a văzut deloc în acel rastimp.
O ploaie de vară pe obrazul ei alb, sub privirea aceea imposibil de uitat sau de fotografiat.
O poveste rămasă necunoscută, o abandonare trăita intens, acolo, într-un alb-negru pur, sub un cer incredibil de albastru pentru acea zi.
O poveste rămasă necunoscută, o abandonare trăita intens, acolo, într-un alb-negru pur, sub un cer incredibil de albastru pentru acea zi.
